Creare magazin online

Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii

  • Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii

Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii este o instituţie a dreptului penal menită să prevină infracţiunea, oferindu-i posibilitatea persoanei, care a început o infracţiune, să se dezică de continuarea acţiunilor criminale.

Potrivit alin. (1) al art. 55 CP al RM prin ,, renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii” se înţelege încetarea de către persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii. Totodată, alin. (2) art. 56 CP al RM menţionează că ,,persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia”.

Din textul legii reiese că renunţarea de bună voie se caracterizează prin semnul benevol şi definitiv.

Renunţarea este benevolă atunci când persoana care a început pregătirea sau executarea acţiunilor orientate spre comiterea infracţiunii, înţelegând posibilitatea finalizării cu succes a intenţiei, conştient, din proprie voinţă încetează activitatea criminală. Nu interesează mobilul renunţării de bună voie (schimbarea hotărârii iniţiale, intervenirea regretului, mila faţă de victimă etc.). Iniţiativa de a renunţa de bună voie poate veni atât de la cel care renunţă cât şi de la alte persoane (rude, persoane apropiate, victima etc.). Prin urmare, semnul benevol este caracterizat sub două aspecte. În primul rând este de menţionat că persoana, prin voinţa sa, nesilită de alte persoane sau factori ce ar împiedica sau ar face imposibilă săvârşirea infracţiunii, renunţă să o continue. În al doilea rând, înţelegerea posibilităţii de a duce infracţiunea până la capăt, de a-şi atinge scopul infracţional, dar, cu toate acestea, a renunţat la realizarea intenţiei criminale.

Aprecierea corectă a circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea începută nu a fost dusă până la capăt are foarte mare importanţă pentru definirea renunţării de bună voie. Dacă factorii externi au influenţat persoana în aşa fel încât aceasta nu a putut continua acţiunile infracţionale, fapt în legătură cu care a fost nevoită să le sisteze atunci, în astfel de cazuri lipseşte renunţarea de bună voie. Însă dacă determinanţii externi au influenţat persoana în aşa fel încât nu au exclus posibilitatea consumării infracţiunii şi in virtutea altor motive a renunţat la săvârşirea infracţiunii, atunci suntem în prezenţa renunţării de bună voie.

Dacă există dubii cu privire la motivul care l-a determinat pe făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu cunoaşte exact dacă renunţarea se datorează unei cauze exterioare sau voinţei libere a făptuitorului, ori dacă se stabileşte o coincidenţă în timp a renunţării voluntare şi a intervenirii unei cauze exterioare, se va considera că există renunţare de bună voie, situaţia rezolvându-se în favoarea făptuitorului după principiul că de îndoiala profită inculpatul (in dubio pro reo).

Al doilea semn obligatoriu al renunţării de bună voie este refuzul definitiv de a săvârşi fapta prejudiciabilă. Aceasta înseamnă că persoana a renunţat să ducă infracţiunea până la capăt complet şi ireversibil. Nu va exista o renunţare efectivă la infracţiune dacă făptuitorul va abandona numai pentru un oarecare timp executarea începută cu gândul de a relua ulterior, în condiţii mai favorabile.

Nu are importanţă nici pentru cât timp a fost amânată executarea – scurt sau lung, determinat sau nedeterminat (până la data următoare). Renunţarea nu este definitivă în cazul în care persoana, încetând comiterea infracţiunii în privinţa unei victime, intenţionat, continuă în direcţia altei infracţiuni. Daca persoana renunţă să consume infracţiunea fiind determinată de intenţia de a-şi realiza scopul pe cale legală, atunci, renunţarea de bună voie urmează să fie calificată ca fiind definitivă.

Renunţarea de bună voie poate avea loc doar până în momentul incriminării infracţiunii neconsumate, în special la etapa de pregătire şi tentativă la infracţiune.

La etapa de pregătire, renunţarea de bună voie poate avea loc în orice caz. Persoana creează doar condiţiile pentru alte acţiuni, orientate nemijlocit pentru comiterea infracţiunii. Respectiv la această etapă a activităţii infracţionale persoana păstrează posibilitatea deplină de a influenţa asupra cursului acţiunii.

La etapa tentativei neconsumate, renunţarea de bună voie de asemenea poate avea loc de fiecare dată. În acest caz, activitatea infracţională a rămas neconsumată nu doar din punct de vedere obiectiv, adică nu a survenit prejudiciu, dar şi din punct de vedere subiectiv a rămas nefinisată – persoana nu a realizat toate acţiunile, pe care le considera posibile, orientate direct spre săvârşirea infracţiunii pentru a-şi atinge scopul. Ca şi în cazul pregătirii infracţiunii, în cazul tentativei neconsumate, persoana controlează situaţia şi renunţarea sa benevolă în continuarea acţiunilor infracţionale înlătură pericolul de a prejudicia obiectul ocrotit.

Renunţarea de bună voie este posibilă la etapa tentativei consumate doar în cazul când consecinţele infracţiunii nu au urmat imediat după acţiunile întreprinse, atunci când între acţiune şi consecinţă există un interval de timp, în perioada căruia vinovatul are posibilitatea să se implice activ în procesul procedurii rezultatului social periculos şi să îl prevină. În aceste cazuri, renunţarea de bună voie trebuie să se manifeste numai prin săvârşirea unor acţiuni active, orientate spre evitarea consecinţelor prejudiciabile.

Persoana care a renunţat de bună voie la finalizarea infracţiunii este supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta efectiv săvârşită conţine semnele unei infracţiuni consumate (alin. 3 al art. 56 CP al RM), ea purtând răspundere doar pentru această faptă.

Particularităţile renunţării de bună voie a participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni sunt condiţionate de forma de participare, de construcţia componenţei de infracţiune şi de felul în care aceştia renunţă (prin acţiune sau inacţiune).

Potrivit alin. 4 art. 56 CP al RM, organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru prevenirea comiterii infracţiunii.

Astfel, renunţarea de bună voie a organizatorului şi instigatorului se poate exprima numai în formă activă, adică graţie acţiunilor lor autorul nu a săvârşit infracţiunea (fie că au convins sau au împiedicat, nemijlocit sau prin intermediul organelor de drept, autorul să nu mai comită infracţiunea, fie că au anunţat victima sau au întreprins măsuri ce au condus la sistarea acţiunilor infracţionale ale autorului).

Dacă contribuţia organizatorului şi instigatorului nu au reuşit să împiedice autorul să comită infracţiunea, atunci aceasta poate fi luată în consideraţie de către instanţa de judecată în calitate de circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei penale. Complicele poate renunţa de bună voie atât în formă activă – exprimându-se prin convingerea, împiedicarea autorului de a săvârşi infracţiunea, cât şi pasivă – prin refuzul de a-i oferi autorului arma crimei etc.

Comments are closed