Arta aranjării florilor are o istorie îndelungată, care se întinde în timp cel puțin până în epoca vechii civilizații egiptene, așa cum stau mărturie picturile sau sculpturile recuperate din acea vreme. Așa cum îl știm astăzi, design-ul floral este rezultatul confluenței a două stiluri: cel european, bazat pe agregarea unei cantități mari de flori și cel oriental, minimalist, bazat pe puține flori, care pune mai mult accent pe geometria așezării florilor. Istoria aranjamentelor florale este însă întortocheată și o scurtă trecere în revistă a ei este mai informativă decât simpla menționare a unor principii tehnice de design.

Egiptenii foloseau aranjamente florale, ca și astăzi, ca decor pentru ceremoniile religioase și pentru înfrumusețarea locuinței. Design-ul era simplu, repetitiv și foarte stilizat, folosind mai cu seamă culorile principale (roșu, galben și albastru) și constând în așezarea simetrică a florilor. Aranjamentele în boluri de bronz sau în coșuri serveau la decorarea meselor pentru petreceri, a procesiunilor sau erau oferite cadou. Principalele flori utilizate erau nufărul (crinul de apă), gladiola, iasomia, narcisa și trandafirul, iar ca foliaj se utilizau ramurile de măslin, de palmier, mirt sau oleandru.

Grecii (600-140 î.H.) obișnuiau să folosească florile ca podoabe. Florile și petalele erau împrăștiate pe jos în timpul ceremoniilor sau erau folosite pentru confecționarea de ghirlande și coroane. Deoarece coroana era simbolul supunerii și al dăruirii, meșteșugari profesioniști erau angajați pentru a confecționa coroane de flori cu care erau premiați soldații, sportivii, poeții și liderii politici. Ghirlandele și coroanele erau de asemenea folosite pentru a împodobi locuințele, statuile și mormintele. Cornul abundenței – așezat vertical – încărcat inclusiv cu flori este o moștenire a grecilor antici. În general epoca greacă nu s-a remarcat prin aranjamentele florale, cel mult se foloseau ramuri de măslin așezate în vase ceramice.

În perioada romană (până în secolul al III-lea d.H) florile au jucat un rol important în viața oamenilor, așa cum înțelegem din vechile scrieri. Stilul grecilor a fost continuat, ghirlandele și coroanele fiind folosite pentru a decora diversele ceremonii, romanii preferând însă să folosească flori parfumate și intens colorate. Petale de trandafiri erau împrăștiate inclusiv pe străzi în timpul festivalurilor și avem sculpturi în piatră care arată existența negustorilor de flori (primele florarii). Bogăția și puterea i-au stimulat pe romani să afișeze decorațiuni opulente și să folosească aranjamente florale grandioase în coșuri, amfore sau boluri. Tot din epoca romană avem primele dovezi privind confecționarea și dăruirea buchetelor de flori.

În perioada renașterii (anii 1400 – 1600) au început să fie plătiți artiști profesioniști pentru a realiza aranjamente florale. Acestea erau ample, de obicei de două ori mai înalte decât înălțimea suportului folosit, echilibrate, piramidale și construite din flori viu colorate. Containerele utilizate erau din sticlă, metal sau marmură. Crinul – o floare cu semnificație religioasă – era intens folosit.

Perioada ca a urmat (secolele XVII-XVIII) a consacrat stilul baroc. Acesta a apărut în contextul dezvoltării economice, care a condus la o „democratizare” a artei – până atunci de interes doar pentru nobilime și biserică. Aranjamentele florale încep să fie folosite în viața cotidiană, nu doar la ceremoniile religioase.

Ca reacție la stilul sobru al clasicismului, aranjamentele florale devin mai elaborate, pe forme curbate. Modelul în formă de „S” specific acestei perioade este folosit pentru a creea compoziții dramatice, maiestoase. În Franța, sub Louis al XVI-lea și Maria Antoaneta, design-ul floral împrumută paleta de culori pastel folosite în decorațiunile interioare: roz deschis, bleu, auriu. Aranjamentele nu sunt foarte compacte, nu au un punct central, florile mari sunt dispuse la margine pentru a genera impresia de evantai, rezultatul fiind o compoziție delicată ca formă și culoare.

Cu trecerea anilor se impune stilul Rococo, formele curbate devenind mai evidente, aranjamentele pierzându-și din simetrie. Perioada napoleoniană marchează o revenire la stilul clasic, de aranjamente triunghiulare (piramidale) compacte. Design-ul militarist și masculin înlocuiește modelele delicate și feminine specifice anilor de mai înainte.

Dincolo de Canalul Mânecii, în Regatul Unit, epoca victoriană nu impune un anumit stil. Multe aranjamente sunt asimetrice, din numeroase fire de flori așezate compact. În general de formă rotundă sau ovală, aranjamentele se inspiră din pictura timpului, folosind o varietate abundentă de flori, fără un punct central de atracție. Trandafirul (floarea favorită a Marii Britanii) este omniprezent în aranjamentele acestei perioade, alătur de lalele, crini, anemone, dalii și alte flori de grădină. Era victoriană este importantă în istoria aranjării florilor deoarece acum design-ul floral este recunoscut ca artă și începe să fie predat: se scriu cărți, oamenii încep să studieze tehnica aranjamentelor. În această perioadă tinerii domni care doreau să-și exprime admirația pentru o doamnă îi ofereau acesteia un buchet de flori. La rândul lor, doamnele apăreau la întrunirile sociale purtând un buchet de flori, al căror rol era atât acela de a parfuma atmosfera cât și acela de a transmite anumite simboluri sau sentimente.

În Orient arta florală s-a dezvoltat mai întâi în China, acolo unde călugării budiști obișnuiau să aranjeze flori în vase de bronz. De altfel se socotește că aceștia ar fi fost primii care ar fi pus flori tăiate în vase cu apă. În mod tradițional, arta chineză a aranjamentelor folosește flori drepte, înalte și viu colorate – pentru a reprezenta elementul masculin (yang) – deopotrivă cu elemente mai fine, delicate și așezate în orizontală sau serpentină pentru a sublinia feminitatea (ying).

Japonezii au extins arta aranjării florilor într-o practică meditativă, cu rădăcini în propria filozofie și viziune asupra vieții. În Japonia există o varietate de stiluri și de elemente de design. Probabil cel mai cunoscut dintre acestea este Ikebana, dezvoltat în secolul al VII-lea, care pune accent pe linii și asimetrii, nu pe culoare.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a format perioada Art Nouveau, care a venit ca o contra-reacție la stilul masiv și puțin sofisticat din epoca victoriană și anii revoluției industriale. Influențele japoneze se fac acum bine simțite. Noilor creatori le plac lucrurile simple, formele naturale, în care curbele au un rol dominant. Aranjamentele specifice acestei perioade sunt simultan mai puțin dense decât cele din epoca victoriană dar mai energice decât cele în formă de „S” din perioada barocă. Important este ca aranjamentul să aibă stil, nu să fie opulent.

La jumătatea secolului XX design-ul floral capătă un suflu nou, aranjamentele transmițând ideea de libertate și de mișcare. Compozițiile liniare, de inspirație orientală, capătă alt aspect, iar anthuriumul devine larg folosit. De altfel florile și plantele tropicale care oferă o varietate de texturi și forme și care asigură o geometrie fascinantă ajung la modă în anii ’90. În aceeași perioadă și la începutul anilor 2000 ajung să fie apreciate creațiile bazate pe un singur tip de floare, așa-numitele monobuchete. Realizarea aranjamentelor în suport de sticlă fără folosirea buretelui floral este o altă caracteristică a acestei perioade.

În concluzie, arta modernă a design-ului floral este rezultatul unei evoluții milenare. Fiecare perioadă din istoria aranjării florilor și-a lăsat amprenta asupra stilurilor actuale. Cu fiecare nouă generație această artă se transformă, edificând pe fundația seculară noi stiluri care reflectă personalitatea creatorilor florali și care țin cont de stilul de viață al oamenilor de astăzi.